Doliul la evrei

Dupa moartea unui evreu, rudele acestuia si cei apropiati tineau doliu vreme de sapte zile. Tot vreme de sapte zile, dupa inmormantare, la intrarea mormantului aceluia veneau femei bocitoare. Dupa rudele apropiate se tinea doliu numai sapte zile, insa dupa moartea unor oameni de seama (situatii extraordinare) se tinea doliu vreme de 30 de zile. "Vazand toata obstea (poporul) ca a murit Aaron, l-a plans toata casa lui Israel treizeci de zile" (Numeri 20, 29). "Si au plans fiii lui Israel pe Moise, in sesurile Moabului, la Iordan, aproape de Ierihon, treizeci de zile, pana s-au implinit zilele de jelit si de plans dupa Moise" (Deuteronom 34, 8).

Doliul familiei era o expresie a durerii dupa cel mort. Doliul se manifesta in diverse moduri: plans, tanguire, ruperea vestmintelor in dreptul pieptului (inima), sederea in praf si cenusa, post, imbracarea de haine negre, acoperirea capului si a fetei, umblarea descult.

"In lupta de la Ghibeon. David insa a zis catre Ioab si catre toti oamenii care erau cu el: Rupeti-va hainele si va incingeti cu sac si jeliti pe Abner! Apoi regele David a mers dupa sicriul lui si, cand a fost ingropat Abner in Hebron, regele a plans tare la mormantul lui Abner si a plans si tot poporul. (...) Atunci tot poporul a inceput sa planga inca si mai tare dupa el. Si a venit tot poporul sa aduca lui David paine, cand inca era ziua; insa David s-a jurat, zicand: Asa si asa sa faca Dumnezeu cu mine si inca si mai mult sa faca, de voi gusta paine sau altceva inainte de asfintitul soarelui" (II Regi 3, 31-32, 35).

Preotii de la Templu purtau doliu numai dupa moartea rudelor apropiate, iar arhiereul numai in caz de blasfemie, cand acesta isi rupea si vestmantul. Doliul se mai tinea si din alte pricini, precum: foamete, invazii, calamitati naturale, infrangeri in razboaie, etc.

Inmormantarea si mormintele la evrei

Evreii isi inmormantau mortii in morminte sapate in pamant (pesteri naturale sau artificiale). Un loc in care pesterile naturale au fost completate cu pesteri artificiale, creandu-se astfel un adevarat complex de catacombe, este renumitul cimitir evreiesc din Beit Shearim.

Mormantul era numit de vrei drept "casa vesniciei". De obicei, in interiorul mormantului se afla o banca de piatra (lespede), care fie era sapata direct in peretele de piatra, fie era izolata de acesta. Gura mormantului era astupata cu o piatra mare, naturala sau slefuita frumos.

Deasupra mormantului se obisnuia sa se ridice un monument funerar, impodobit cu inscriptii, iar, mai tarziu, un fel de mausoleu. "Abesalom insa isi facuse un monument inca de pe cand traia, in Valea Regelui" (II Regi 18, 18). Merita vazute mormintele din apropierea Ierusalimului, dintre care cele mai renumite sunt: Mormantul lui Absalom, Mormantul lui Bnei Hezir si Mormantul lui Zaharia.

In interiorul mormantului, langa trupul celui mort, asezat fie direct pe lespedea de piatra, fie intr-un sarcofag de piatra, erau depuse o serie de obiecte folosite de cel in cauza, pe cand traia. "Nu trebuia oare sa zaca si ei printre vitejii cazuti dintre cei netaiati imprejur, care cu armele lor de razboi s-au coborat in locuinta mortilor si sabiile lor si le-au pus sub cap" (Iezechiel 32, 27).

Mormintele erau varuite in alb, spre a putea fi vazute de la mare distanta si ocolite, spre a nu intina pe vreun trecator. Timp de sapte zile, atingerea de trupul celui mort sau de mormantul acestuia necuratea pe cel se atingea de ele. " Tot cel ce se va atinge, in camp, de cel ucis cu sabia, sau de mort, sau de os de om, sau de mormant, va fi necurat sapte zile" (Numeri 19, 16).

Evreii de rand erau inmormantati in afara cetatii, in cimitire colective, pe cand profetii si regii erau inmormantati in interiorul cetatii, in morminte solemne. Cei bogati isi amenajau mormintele in gradini particulare (un asemenea mormant a fost cel al lui Iosif din Arimateea, in care a fost asezat Hristos), in vreme ce cei saraci, impreuna cu strainii, erau inmormantati in cimitire comune. "Si au adus pe Urie din Egipt si l-au infatisat la regele Ioiachim, si acesta l-a ucis cu sabia si a aruncat trupul lui acolo unde erau mormintele oamenilor de rand" (Ieremia 26, 32).

Pregatirea pentru inmormantare la evrei

Imediat dupa moarte, rudele si apropiatii inchideau ochii si gura celui adormit. Cand dreptul Iacov a fost chemat in Egipt, de Iosif, el s-a temut de drum, insa Domnul l-a incurajat, zicandu-i: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tatalui tau, nu te teme a te duce in Egipt, caci acolo am sa te fac neam mare. Am sa merg cu tine in Egipt Eu Insumi si tot Eu am sa te scot de acolo, iar Iosif iti va inchide ochii cu mana sa!" (Facere 46, 4).

Tot imediat dupa moarte, celui adormit i se dadea si ultima sarutare, numita si "sarutarea cea mai de pe urma". Cand a murit Iacov, fiul sau cel iubit, anume Iosif, il va saruta cu aceasta sarutare. "Atunci Iosif, cazand pe fata tatalui sau, l-a plans si l-a sarutat" (Facere 50, 1). Imediat dupa aceasta ultima sarutare, trupul celui mort era pregatit spre a fi inmormantat.

Pregatirea pentru inmormantare consta, in mod special, in spalarea trupului, in ungerea lui cu aromate (miruri si substante naturale) si in infasurarea acestuia intr-un giulgiu curat (panza alba). Ungerea cu aromate si infasurarea trupului in giulgiu curat se intalneste si in Noul Testament, unde citim despre moartea lui Lazar si a Mantuitorului.

Cand a murit Asa, trupul acestuia a fost pregatit pentru inmormantare intocmai: "Si l-au ingropat in mormantul pe care si-l sapase el in cetatea lui David; si l-au pus pe un pat pe care-l umpluse cu aromate si cu tot felul de miresme; la inmormantarea lui i s-au ars foarte multe aromate" (II Paralipomeni 16, 14).

Datorita temperaturilor foarte ridicate din Tara Sfanta, inmormantarea celui adormit se facea imediat dupa moarte. Evreii de rand erau inmormantati in afara cetatii, in cimitire colective, pe cand profetii si regii erau inmormantati in interiorul cetatii, in morminte solemne.

In ziua inmormantarii, spre seara, rudele celui adormit asezau o masa (pomana). Aceasta masa era numita "painea durerii si paharul mangaierii". "Ca o paine de jale este painea lor; toti cei care vor manca din ea vor fi necurati, ca painea lor slujeste numai pentru potolirea foamei lor si nu va fi adusa in templul Domnul" (Osea 9, 4). Mancarea era insotita de intristare, iar vinul avea misiunea de a mangaia inimile celor indurerati.

Neingroparea trupului celui mort era socotita ca cea mai mare batjocura si cel mai mare dispret aratat fata de cel adormit. Trupul unui asemenea om era lasat aruncat, fie intr-o laterala a cetatii, fie pe camp, ca prada animalelor salbatice. "Cine va muri din neamul lui Baesa in cetate, pe acela cainii il vor manca, iar cine va muri in camp, pe acela pasarile cerului il vor manca" (III Regi 16, 4). "Iar pe Izabela, cainii o vor manca in campia lui Izrael si nimeni nu o va ingropa" (IV Regi 9, 10).

Imbalsamarea si incinerarea nu sunt cunoscute in randul evreilor. Incinerarea era vazuta ca o pedepsire si mai mare a celui mort, pe langa venirea mortii, inteleasa si ea tot ca pedeapsa.

Singura imbalsamare cunoscuta in randul evreilor este cea a lui Israel, hotarata de fiul sau, Iosif, pe cand acestia erau in Egipt. Motivul pentru care Iacov a fost imbalsamat a fost acela ca trupul lui sa poata fi pastrat, transportat si inmormantat in Tara Sfanta.

"Apoi a poruncit Iosif doctorilor, slujitori ai sai, sa imbalsameze pe tatal sau si doctorii au imbalsamat pe Israel. Dupa ce s-au implinit patruzeci de zile, ca atatea zile trebuie pentru imbalsamare, l-au plans egiptenii saptezeci de zile. Iar daca au trecut zilele plangerii lui, a zis Iosif curtenilor lui Faraon: "De am aflat bunavointa in ochii vostri, ziceti lui Faraon asa: Tatal meu m-a jurat si a zis: Iata, eu am sa mor; tu insa sa ma ingropi in mormantul meu, pe care mi l-am sapat eu in pamantul Canaan. Si acum as vrea sa ma duc ca sa ingrop pe tatal meu si sa ma intorc." Si i s-au spus lui Faraon cuvintele lui Iosif, iar Faraon a raspuns:"Du-te si ingroapa pe tatal tau, cum te-a jurat el!" (...) Si a murit Iosif de o suta zece ani. L-au imbalsamat si l-au pus intr-un sicriu, in pamantul Egiptului." (Facere 50, 2-7, 26).

Moartea si riturile funerare la evrei

Moartea este plata neascultarii primilor oameni, adica plata pacatului. Neascultarea a dus la pierderea harului dumnezeiesc, la izgonirea din rai, la crearea unor tensiuni intre suflet si trup, intre minte si inima, in cele din urma, trupul ajungand inapoi, in pamantul din care a fost luat.

Dupa caderea in pacat, Domnul nu l-a blestemat pe om, adevaratul vinovat al caderii, ci pamantul, dupa cum citim: "Bblestemat va fi pamantul pentru tine! Cu osteneala sa te hranesti din el in toate zilele vietii tale! Spini si palamida iti va rodi el si te vei hrani cu iarba campului! In sudoarea fetei tale iti vei manca painea ta, pana te vei intoarce in pamantul din care esti luat; caci pamant esti si in pamant te vei intoarce" (Facere 3, 17-19).

Moartea este de fapt numai o trecere a omului din viata pamanteasca in viata cea vesnica. Dupa moarte, fiecare se va intalni cu rudele si cunoscutii sai. "Apoi, slabind, Avraam a murit la batraneti adanci, satul de zile si s-a adaugat la poporul sau" (Facere 25, 8). Dupa ce primeste haina cea manjita cu sange de miel a fiului sau, Iosif, Iacov spune si el acest lucru, zicand: "Atunci si-a rupt Iacov hainele sale si-a acoperit cu sac coapsele si a plans pe fiul sau zile multe. Plangand, ma voi pogora in locuinta mortilor, la fiul meu!" Si-l plangea astfel tatal sau." (Facere 37, 35).

Din cauza pacatelor, armonia din structura psiho-somatica a omului a fost profund afectata. Astfel, au aparut multe neputinte in trup si suflet: boli fizice, boli psihice si boli demonice. Toate aceste neputinte, suferinte si boli duc la omorarea trupului, la moartea fizica.

Bolile fizice sunt de multe feluri, din cele mai vechi timpuri si pana astazi ele neputand fi complet tinute in frau de medicina si de grija fata de trup. Bolile psihice sunt intelese ca o pedeapsa contra mandriei omului, iar bolile demonice (duh necurat: mut, orb, epileptic, manios), sunt amintite numai in Noul Testament.

Potrivit credintei in viata cea vesnica a sufletului, evreii credeau ca, dupa moarte, sufletul ajunge in "locuinta mortilor" (seol – iad), de unde asteapta sa fie scoase de Dumnezeu, unele spre viata vesnica odihnita, iar altele spre osanda vesnica. "Si multi dintre cei care dorm in tarana pamantului se vor scula, unii la viata vesnica, iar altii spre ocara si rusine vesnica" (Daniel 12, 2).

Misna si Ghemara

                Talmudul este format din Misna si Ghemara. Misna reprezinta comentariile facute la Tora, iar Ghemara consta in comentarii facute la Misna.

            Misna contine o colectie de legi cu caracter civil religios, fiind impartita in 6 ordine: Semintele (elaboreaza preceptele Bibliei cu privire la drepturile celor saraci, preoti si leviti, si la unele ocupatii, cum ar fi agricultura); Sarbatorile (prezinta legile sabatului, ale celorlalte sarbatori si posturi, biblice sau nonbiblice, precum si normale dupa care se fixeaza calendarul evreiesc); Femeile (se ocupa cu legile privind casatoria, divortul si alte norme privind relatiile dintre sexe); Distrugeri (legea si procedura criminala si civila a iudeilor; aici mai este inclus un capitol, numit "Etica parintilor", care prezinta traditia orala incepand de la Moise; fixeaza diferite norme sociale, economice si politice); Locurile sfinte (normalizeaza jertfele si datoriile preotilor in serviciile lor) si Purificatiile (prezinta legile curatirii si necuratiei rituale a diferitelor lucruri si persoane).

Talmundul

          Talmudul este o alta carte importanta a iudaismului, ce cuprinde "Misna" si "Ghemara" (care in ebraica inseamna "adaugare") si care reprezinta o interpretare a textelor din Biblie. Aceste scrieri ar fi mai mult niste comentarii avizate asupra textului sacru.

             Rabinii interpretau scripturile si formulau legi pentru ca faptele savarsite in viata civila si religioasa sa fie facute in conformitate cu acestea. In Biblie gasim scris: "Citeau bucati din cartea legii lui Dumnezeu, pe care mai apoi le talcuiau, de se intelegea ceea ce se citise." Talmudul reglementeaza gesturile si faptele din viata de zi cu zi a poporului iudeu.

        La inceput, rabinii predau oral aceste invataturi, dar, in timp, toate aceste comentarii voluminoase au fost incredintate scrisului; in secolul al IV-lea, in Tara Sfanta, si in secolul al VI-lea, in Babilon.

            Talmudul s-a pastrat in doua versiuni: una palestiniana si alta babiloniana. Maimonides va face mai tarziu o editie prescurtata, care se foloseste inca si astazi. In prezent Talmudul este lucrarea dupa care credinciosii evrei isi conduc viata. Cu toate ca Talmudul nu poate fi luat in totalitatea sa drept un cod care are autoritate juridica absoluta, el ramane totusi un izvor de studiu pentru fixarea normelor de conduita.

Profetii si Scrierile

             Profetii (Nebiim) contine cuvintele lui Dumnezeu, dar scrise in cuvintele autorilor, adica ale profetilor. Cartile scrise de profeti sunt, in primul rand: Iosua, Judecatori, Samuel I, Samuel II, Regi I, Regi II, Isaia, Ieremia, Iezechiel, iar mai apoi inca o carte ce cuprinde alti 12 profeti: Osea, Ioil, Amos, Avdie, Iona, Miheia, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia si Maleahi.

             Scrierile (Ketubim) sunt carti comunicate in numele lui Dumnezeu, dar nu direct de la Dumnezeu. Scrierile cuprind urmatoarele carti: Psalmii, Proverbele, Iov, Cantarea Cantarilor, Rut, Plangerile lui Ieremia, Ecclesiastul, Estera, Daniel, Ezra, Neemia, Cronici I si Cronici II.

Tora

            Tora sau Pentateuhul, care cuprinde cele cinci carti ale lui Moise (Facere, Iesire, Levitic, Numeri si Deuteronom), inseamna "Legea" si este cea mai importanta parte a Bibliei evreilor, reprezentand comunicarea directa a voii lui Dumnezeu.

           In sens larg, Tora cuprinde toate invataturile si cartile profetice si hagiografice, iar in sens restrans, ea reprezinta doar Pentateuhul. Tora mai contine si un numar de 613 porunci, incluzand pe cele 10, care sunt explicate in Talmud.

           Ea ocupa un loc central in fiecare sinagoga, citindu-se in Sambete si de sarbatori, astfel incat ea ajunge sa fie citita in intregime in cursul unui an. Tora, revelata, deci sfanta, este esenta iudaismul.

Scrierile iudeilor

            Majoritatea datelor despre poporul si religia iudeilor sunt cunoscute din cartile Vechiului Testament. Aceste scrieri servesc la cunoasterea religiei evreilor pana in anul 70, cand Ierusalimul este asediat si daramat de catre romani.

        Dupa anul 70, odata cu dezvoltarea literaturii rabinice, gasim date si in "Misna" si "Ghemara" , care impreuna formeaza Talmudul.

           De asemenea, curentele mistice din iudaismul evului mediu au furnizat o seama de materiale cu date importante. Printre acestea mentionam "Cartea splendorii" , a lui Moise de Leon.

Locasurile de cult ale evreilor

            Iudeii au folosit mult timp jertfelnice ridicate provizoriu, in locurile unde stateau, in special pe inaltimi. Abia dupa iesirea din robia babilonica, in timpul calatoriei prin pustiu, evreii si-au construit un cort sfant, ca loc de pastrare a Chivotului Legii (in care se aflau cele doua table ale Legii) si de aducere a jertfei pentru curatirea pacatelor poporului.

Cortul, numit si "Cortul marturiei", era compus din doua incaperi: Sfanta si Sfanta Sfintelor. In Sfanta aveau acces preotii, iar in Sfanta Sfintelor, numai Marele preot (arhiereul), iar si acesta numai o singura data pe an.

Dupa asezarea definitiva a evreilor in Canaan si dupa consolidarea puterii de stat prin instituirea regalitatii, s-a trecut la construirea unui adevarat templu. Acest templu a fost o dorinta pioasa si fierbinte a regelui David, dar realizarea in fapt a fost posibila in timpul domniei fiului sau, Solomon. Templul s-a zidit in anul 480, dupa exodul din Egipt si avea 60 de coti lungime, 20 latime si 30 inaltime, iar constructia sa a durat sapte ani.

In templu se afla jertfelnicul de aur si o masa de aur pentru painile punerii inainte. Inaintea Sfintei Sfintelor se aflau zece sfesnice de aur curat: cinci de o parte si cinci de alta. In Sfanta Sfintelor, in Chivot, se pastrau tablele Legii, toiagul lui Aaron si nastrapa cu mana. Structura Templului face parte din descoperirea facuta de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, unde primeste "tablele Legii".

Templul lui Solomon a fost devastat si ruinat in timpul cuceririlor babilonice. Abia Irod cel Mare va rezidi templul, fara a-i putea reda stralucirea initiala.

Comentatorii Talmudului socotesc Israelul ca fiind tara din mijlocul pamantului, Ierusalimul in mijlocul Israelului, Templul in mijlocul Ierusalimului, Sfanta Sfintelor in mijlocul Templului, iar Chivotul in mijlocul Sfintei Sfintelor, in spatele Chivotului aflandu-se piatra de temelie a lumii. Aceasta traditie se intemeiaza pe textul din Iezechiel 5, 5: "Acesta este Ierusalimul, pe care eu l-am pus in mijlocul neamurilor si al tarilor dimprejur."

Nevoia de cult, prezenta in oricare oras din Palestina, a dus la construirea unor locasuri speciale. Acestea sunt sinagogile. Acolo se pastreaza sulurile cu textele sfinte si tot acolo se desfasoara cultul local.

Locurile in care evreii se aduna pentru a se ruga si a studia se numesc sinagogi (in ebraica inseamna "case de intrunire") si sunt mentionate de mai bine de 20 de secole. Au aparut prima data in Babilon (in cei 70 de ani), data fiind lipsa Templului.

Orice loc poate sluji acestui scop cu conditia sa fie orientat spre Ierusalim, sa nu fie acoperit de alta constructie si sa contina un anumit numar de obiecte de cult. Chivotul sfant este partea esentiala, care contine sulurile Torei - suluri de pergament pe care Tora a fost scrisa de mana.

In fata Chivotului sfant din sinagoga arde permanent o lumina, simbolizand faptul ca Sfanta Scriptura continuta in Tora este lumina. In zilele de luni, joi si de Sabat 

cat

 si in diminetile zilelor de sarbatoare, unul din sulurile sfinte este scos pentru a se citi textul recomandat. Ceremoniile religioase au loc atat la sinagoga, cat si acasa.

Nu se poate vorbi de un moment exact si de un loc unic, in care sa fi aparut sinagogile. Acestea au aparut progresiv, putin cate putin, simultan, in diferite locuri, sub presiunea a doi factori caracteristici ai iudaismului de dupa exil: impunerea unitatii sanctuarului, importanta din ce in ce mai mare acordata Legii. A fost necesara intemeierea unor cladiri speciale, in locuri aflate la mare distanta de Ierusalim, pentru rugaciunea zilnica. Cat despre studierea Legii lui Moise, sinagogile au aparut, la inceput, mai mult ca locuri de invatamant religios si de studiu, decat de rugaciune.

Incertitudinea care planeaza asupra aparitiei sinagogilor este sustinuta si de lipsa unor marturii scrise vechi, care sa ateste momentul si imprejurarile exacte in care au aparut aceste cladiri. Abia incepand cu secolul al III-lea i.Hr apar primele marturii scrise (papirusuri), despre existenta unor sinagogi in Egipt, numite "locuri de rugaciune".

Primul razboi iudaic

                Primul război iudaic a avut un puternic caracter religios , iar lupta a fost dusă de către tabăra evreiască într-un mod total şi sinucigaş , fără a se trata sub nici o formă cu duşmanul declarat . Fruntaşii religioşi evrei au avut un aport deosebit în această luptă. Pierderea războiului a însemnat un dezastru naţional , dar a fost posibilă supravieţuirea învăţăturii ebraice prin centrul de la Iamnia. Înjosirea evreilor şi în plan religios a fost maximă:„ toţi evreii care trăiau în Imperiul Roman au fost obligaţi să plătească Templului lui Jupiter Capitolinul ( Capitoliu ) suma cu care ei contribuiseră înainte la întreţinerea Templului din Ierusalim”15 .

Zelotii

           A patra mare componentă a societăţii evreieşti o reprezentau zeloţii . Ei s-au înmulţit datorită situaţiei în care se afla poporul evreu între a doua jumătate a secolului I î.e.n. şi prima jumătate a secolului I d. Hr. .Proveneau din mijlocul populaţiei sărace şi nemulţumite şi în acest răstimp s-au înmulţit continuu . Această sectă evreiască fanatică a contribuit din plin la izbucnirea primului război iudaic .

„ Rezistenţa armată era , ca întotdeauna , acţiunea unei minorităţi . Fusese proclamată încă din timpul luiIrod . Prima sa manifestare spectaculoasă a avut loc în anul 6: destituirea lui Archelau şi venirea la putere a regimului procuratorilor au provocat o revoltă în fruntea căreia se afla un galilean numit Iuda . Revolta a eşuat , Iuda a fost executat,dar se născuse un partid :al kanaimilor, literal <<cei care doresc >> , cei plini de zel faţă de Dumnezeu , zeloţii”12 .

           Din interiorul partidei zeloţilor s-au desprins cei care sunt cunoscuţi sub numele de siccari . Aceştia formau latura radicală a zeloţilor şi-şi trăgeau numele din cuvântul latin sicca care însemna pumnal . La diferite sărbători , evenimente , pierzându-se prin mulţimile de oameni ei reuşeau să se apropie de oameni cu funcţii importante pe care-i răneau sau ucideau după caz cu ajutorul unui pumnal ascuns sub haine .

Esenienii

           Esenienii erau o comunitate religioasă evreiască .Ei „ nu agreau politica , astfel că s-au retras din activităţile laice şi şi-au dedicat întreaga viaţă contemplării religioase”8 .

„ Cele mai vechi texte găsite în comunitatea Qumran datează din jurul anului 250 î.e.n. , când laţul comunităţilor greceşti ce înconjurau Iuda abia începuse să se strângă . Idea era aceea de retragere în pustietate , de recăpătare a entuziasmului mozaic de altădată şi de a reveni în oraşe . Unii , cum erau esenienii , credeau că acest lucru putea fi făcut pe cale paşnică , prin puterea cuvântului , drept care propovăduiau în satele de la marginea deşertului . Ioan Botezătorul avea să se înscrie ulterior în această tradiţie . Alţii precum comunitatea de la Qumran , şi-au pus nădejdea în paloş”9.

Despre existenţa esenienilor vorbeşte Iosephus Flavius , Philon din Alexandria şi Manuscrisele de la Marea Moartă . Ei practicau celibatul şi erau în relaţii încordate cu preoţimea oficială10 .

Descriind ţara evreilor, Pliniu cel Bătrân descrie pe esenieni într-un mod emoţionant : „ Neam solitar şi diferit de celelalte de pe tot pământul . Ei nu au femei , se abţin de la plăcerile trupului , nu cunosc banii şi trăiesc în tovărăşia palmierilor . Zi de zi acest neam renaşte datorită străinilor , întrucât acolo se adună în număr mare oameni obosiţi de viaţă , pe care soarta şi valurile ei îi mână să adopte obiceiurile esenienilor. Astfel , lucru incredibil , acest neam în care nimeni nu se naşte este veşnic de mii de veacuri”11 .

Saducheii

              Saducheii ( sadduchim ) nu credeau în înviere , în nemurirea sufletului şi în existenţa sufletului . Erau într-o dispută continuă cu fariseii şi erau împotriva tradiţiei orale , sprijinind şi admiţând numai legea .

„ Paradoxul confruntării dintre saduchei şi farisei era acela că , în vreme ce saduceii aveau opinii politice liberale şi erau conservatori în gândirea religioasă , fariseii aveau convingeri politice conservatoare , în schimb erau liberali în ceea ce privea religia . Saducheii susţineau Templul , Preotul şi Sacrificiul – conceptul de iudaism existent înainte de Profeţi . Fariseii apărau Sinagoga , Rabinul şi Rugăciunea – conceptul de iudaism de după Profeţi . Saducheii formau partidul aristocraţilor şi al clasei preoţeşti ; fariseii – partidul oamenilor de rând”7.

Fariseii

                  Fariseii ( peruşim ) îşi aveau originea în epoca Macabeilor şi reprezentau partidul naţionalist .În secolul I î.e.n. – I e.n. a constituit o componentă importantă a poporului evreu . Erau patrioţi devotaţi şi teocraţi în acelaşi timp , dar mai moderaţi .În timpul vieţii lui Isus Hristos, fariseii aveau mai multe şcoli dintre care se distingeau cea a lui Hillel şi Şammai.

Principalele secte

              Principalele patru secte importante au fost fariseii şi saducheii în jurul cărora se cristalizează toată viaţa politică şi religioasă a dinastiei haşmonee , zeloţii şi esenienii6 .

Primul razboi iudeo-roman

               În preajma primului război iudeo-roman „ una dintre trăsăturile cele mai originale a acestei perioade – de la revolta Haşmoneilor până la distrugerea celui de-al doilea templu , în anul 70 al erei creştine – o constituie apariţia în cadrul statului iudeu a unor tendinţe divergente . Ele vor da naştere unor secte – din care, unele sunt şi partide – şi vor provoca , mai ales sub stăpânirea romană , conflicte şi ciocniri sângeroase între evrei”5 .

Amprentele Domniei lui Irod cel Mare asupra societatii evreiesti

                  Domnia lui Irod cel Mare aduce o diminuare a rolului iudaismului în societatea evreiască din punctul de vedere al politicii irodiene. Iudaismul devine dintr-un pilon central , unul secundar , afirmându-se într-un mod pronunţat , strident chiar, roadele elenismului în floare promovat de Irod , protejatul Romei . Această orientare se va perpetua de acum încolo, dar poporul evreu nu va privi cu ochi buni acest lucru. De aici şi lipsa de popularitate a tuturor celor înstăpâniţi aici în secolele următoare , dar şi lipsa de respect faţă de clasa sacerdotală ebraică care era dedată şi ea actelor de corupţie şi restrânsă la câteva familii.Aşa se poate explica duzinele de idei şi secte care aveau suficienţi adepţi în ultimele decenii ale secolului I î.e. n. – I e.n..Pe parcursul secolului I e.n. iudaismul conservator este pus în umbră de iudaismul rabinic care este nevoit să fraternizeze tot mai mult cu poporul , să-l convingă asupra necesităţii luptei pentru independenţă , forţaţi fiind de neglijenţa politicii imperiale în această provincie care promova procuratori care nu aveau nici o cunoştinţă despre trecutul şi frământările poporului evreu şi nici o sensibilitate faţă de acesta.Interesaţi numai de propriul câştig ei vor jefui provincia şi vor refuza dialogul cu autorităţile religioase evreieşti . Conştienţi că sunt un popor şi nu unul oricare al lumii care-i înconjura evreii vor declanşa primul război iudaic îmbrăţişând cele două caracteristici care-i distingea în mijlocul unui universalism care putea să amestece totul : naţionalismul şi religia . Până atunci dacă în vestul mediteranean iudaismul avea succese notabile , în „ Orient , iudaismul a cunoscut succese şi mai spectaculoase:convertirea unui rege din Emesa(Homs), a unui rege din Cilicia şi , mai ales , a casei regale din Adiaben, care a lăsat o amintire de neşters în analele iudaice”4. Regele Izates al Adiabenei şi toate rudele sale au trecut la iudaism sprijinind de acum înainte cu toate forţele şi posibilităţile promovarea acestei religii şi ajutorarea poporului evreu . În sud în secolul I î.e.n. existau comunităţi evreieşti , iar în preajma erei creştine iudaismul era prezent în Arabia şi existau unele triburi convertite în totalitate .

Iudaismul progreseaza in diaspora

                 Oarecum paradoxal iudaismul a înregistrat progrese în diaspora mai mult decât s-a întărit în Israel pe de o parte datorită notorietăţii de care se bucurau numeroşi evrei din Imperiul Roman , iar pe de altă parte asaltului de idei orientale care impresionau lumea romană . Toleranţa oferită de Cezar trebuie să fi constituit şi ea un impuls în acest sens de vreme ce Flavius Iosephus afirma cu mândrie că “ există de multă vreme în rândul poporului o puternică tendinţă pentru religia noastră;şi nu există oraş , grecesc sau barbar , unde să nu fi pătruns obiceiul celei de-a şaptea zi de odihnă şi care să nu respecte posturile şi tradiţia luminilor, ca şi multe din prescripţiile noastre alimentare “ .

Inceputurile iudaismului

            „Începutul iudaismului poate fi plasat imediat după cucerirea şi distrugerea Ierusalimului (586 î.e.n. ) de către trupele conduse de Nabucodonosor al II-lea”2 . Epoca Macabeilor prin excelenţă expresie a victoriei naţionalismului evreu şi a cuceririi independenţei naţionale pe fondul decăderii puternicelor regate din jur aduce un suflu nou iudaismului din Israel , a cărui căpetenii se implică în soarta naţiunii tot mai mult . În diaspora evreiască din estul Orientului Apropiat încă din secolul VI î. Hr. căpeteniile religioase ale comunităţilor evreieşti aveau o autoritate neştearsă asupra evreilor , şi căpătau trecere mare şi funcţii deosebite în Regatul Babilonian , Persan sau Part . În diaspora evreiască de limbă greacă un moment crucial în perpetuarea credinţei strămoşeşti îl constituie traducerea Bibliei numită Septuaginta în secolul III – î. Hr.”3. Acest eveniment a fost în măsură să sensibilizeze şi să atragă deopotrivă credincioşi păgâni printr-o prezentare oficială într-o limbă de circulaţie largă în bazinul mediteraneean . În acest mod evreii deschideau posibilitatea apartenenţei la iudaism şi unor oameni de altă naţionalitate, renunţându-se în parte la acest exclusivism etnic-religios.

Religia poporului evreu

       Religia poporului evreu are o vechime de peste trei milenii şi jumătate de-a lungul cărora numeroase personalităţi şi-au pus amprenta asupra evoluţiei sale . „ Religia mozaică a marcat un moment de cotitură în istoria credinţelor religioase . În timp ce toate religiile antice erau politeiste , religia evreilor s-a distins de la început prin credinţa într-un singur Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului . Desigur că au existat şi laegipteni , babilonieni şi alte popoare , unele tendinţe monoteiste , unele încercări de sistematizare şi de unificare a divinităţilor . Dar monoteism propriu-zis nu avea să se întâlnească decât în religia unui singur popor din Antichitate – aceea a poporului evreu”1.

         Perioada patriarhilor , a exodului şi a profeţilor aduc în prim plan personalităţi aproape legendare azi , dar a căror existenţă este confirmată şi pe cale arheologică . Întâmplările relatate în Vechiul Testament pe această perioadă sunt aproape incredibile , dar deloc imposibile , Vechiul Testament fiind din ce în ce mai mult acceptat ca document credibil de către cercetători . Profeţii aproape întotdeauna au condamnat mai marii vremii pentru faptele lor şi au fost respectaţi şi temuţi de popor , având ca principală atribuţie apărarea monoteismului ebraic .

Credinta in Y'shua

            Iudaismul mesianic este o mişcare modernă cu un trecut străvechi. Toţi urmaşii lui Y’shua ha’Mashiach (Iisus Hristos) au fost Evrei Mesianici. În ultimii ani din ce în ce mai mulţi evrei au ajuns să creadă că Mashiach a venit. În acelaşi timp tot mai mulţi creştini sunt interesaţi de rădăcinile iudaice ale credinţei lor.

1.    Credinţa în Y’shua înseamnă că nu mai sunt evreu, nu-i aşa? Absolut deloc. Evreitatea cuiva este determinată prin naştere şi nu prin credinţa religioasă. Chiar şi dacă un evreu ar vrea să nu mai fie evreu el nu poate face nimic să schimbe asta. Însuşi Y’shua S-a născut dintr-o mamă evreică (vezi referinţa din Noul Testament în cartea Galateni capitolul 4, versetul 4), şi a trăit o viaţă evreiască. În mod consistent El a urmat tradiţia iudaică învăţându-i şi pe alţii să facă la fel (vezi capitolul 5 cu versetele 17-19 şi capitolul 23 cu versetul 3 al cărţii Matei din Noul Testament). Primii urmaşi ai lui Y’shua (numiţi şi ucenici) se închinau zilnic la Templul din Ierusalim (vezi capitolul 2 cu versetul 46, capitolul 3 cu versetul 1 din cartea Faptele Apostolilor). De asemenea B’rit Chadashah (Noul Testament) a fost scris de autori evrei (cu excepţia lui Luca) care au explicat învăţăturile iudaice unei audienţe iudaice. A crede în Y’shua Mesia este un fapt cât se poate de iudaic.

2.        Dacă Y’shua este Mashiach atunci de ce rabinii nu cred în El? Nu toţi rabinii, din trecut sau din prezent, L-au respins pe Y’shua (Rabinul Ortodox Isaac Lichtenstein şi rabinul reformat Dr. Max Wertheimer au crezut în Y’shua). Dacă Y’shua este într-adevăr respins de rabini înseamnă că face parte dintr-un grup special – profeţii Vechiului Testament (Tanach) au fost şi ei respinşi de poporul evreu. În fapt s-a profeţit chiar că Mesia va fi respins de propriul popor (vezi cartea Y’shayahu, capitolul 53 cu versetul 3). Aminteşte-ţi că şi rabinii sunt oameni, ei nu-s fără greşeală. Autoritatea finală pentru identificarea lui Mesia trebuie să fie Sfânta Scriptură nu rabinii. Deşi au existat şi există mulţi rabini care cred în Y’shua ca fiind Mesia, iar mărturiile acestora au rămas scrise, există şi azi mulţi rabini care în secret cred că Y’shua este Mesia Cel promis de Tanach dar nu mărturisesc deschis acest lucru.